O simplă poezie scrisă din suflet, pentru tatăl meu care s-a dus într-un... loc mai bun :).

Eram mici, eram copii, eram niște inofensivi,

Zi de zi ne întrebam, unde ești? sau când mai vi?
Eram tot ce tu n-aveai, erai tot ce noi n-aveam,
Pe drumuri separate, în inimă ne purtam!


Îmi e dor de tine, tată, mi-e dor să povestim,
De amintiri, de viitor, mi-e dor să râdem, să glumim.
Mi-e dor să te sun în noapte, să-mi spui că încă nu dormeai,
Când defapt, ca să nu-nchid, răspundeai și mă mințeai...

Aveai o vorbă ce-mi plăcea, o mai ziceai câteodată:
„Dacă nu mor în seara asta, nu mai mor niciodată!”
De asemenea-mi spuneai că ești un suflet, rănit...
Într-o simplă carapace, tu trăind la infinit!

Nu pot să uit niciodată, cât de mândru erai de noi,
”Sunt un nimeni în viața asta, dar măcar v-am făcut pă voi”
Aș vrea să am o dorință, să te mai am incă o dată,
Dar nu așa cum te-am avut, ci lângă mine ca și tată!

Dar poate că totuși viața, e ca un bol de căpșune,
Și Dumnezeu stă, se uită, și le-alege p-alea bune!
Poate te-ai dus dintre noi, poate îți este mai bine,
Dar un lucru îl știu sigur, nu ai dispărut din mine!

Închei, tot, c-un nod in gât...
Și te las să te-odihnești,
Cu o poză-n mâna dreaptă,
Să privești tot ce... iubești!